Visare...

Un vis s-a strecurat prin perdeaua stravezie a gandurilor mele, un vis utopic, colorat de primavara care mi-a mangaiat obrajii in intaia dimineata de martie... Razele soarelui dadeau deoparte draperiile camerei intunecate si incercau din rasputeri sa-mi atinga fata rece si palida. Am tresarit. M-am intors cu fata la peretele pustiu si am adormit la loc. M-am trezit doua ore mai tarziu si buimacita de lumina care inunda incaperea, m-am asezat cu fata spre geam. Era liniste. Nu auzeam decat gandurile mele, care tipau spasmotic, certandu-ma parca pentru ora extrem de tarzie la care am adormit noaptea trecuta. Era o totala liniste. M-am ridicat din pat, mi-am spalat fata incercanata si m-am indreptat spre fereastra luminoasa. Mi-am sprijinit privirea pe palme, pierzand-o in orizontul senin. Cateva clipe nu am putut tine ochii deschisi din pricina luminii care imi intepa pleoapele amortite. M-am trezit complet, abia dupa ce am deschis iar ochii. Era inca liniste, insa forfota din mintea mea rasuna asurzitor: '...Ce se intampla aici?...De unde vine toata aceasta lumina?' si tot o parte din mine raspundea cu o voce calma si blanda: 'E primavara!' M-am imbracat in graba si am iesit afara in ploaia de lumina care ma invaluia si ma imbata cu miresmele florilor proaspete. Totul imi parea ca s-a trezit dupa o lunga amortire, inclusiv eu. Am pornit manata de vantul cald al noui anotimp, am pornit aievea, nu conta unde aveam sa ajung... M-am oprit pe o banca veche de pe aleea parcului, si brusc o strafulgerare mi-a amintit... un vis strecurat prin perdeaua stravezie a gandurilor mele... ganduri care insa nu mai tipa, ci stau si privesc si ele crispate spre neant... Dar oare ce am visat?... Nu imi aduc aminte, insa stiu ca am tresarit si m-am intors cu fata la perete. Imi intorc toate gandurile la noaptea trecuta... mi-am inchis caietul vechi si calimara cu cerneala indigo... mi-am asezat stiloul la locul lui, apoi am inchis lumina si m-am pus in pat... Incep sa-mi amintesc... Vad ca prin ceata niste fluturi uriasi prinzand parca in bataile lor de aripi clipe efemere... Si cerul, un cer rosiatic cu nuante de pruna uscata care cuprinde parca toate privirile zeilor in intinsul sau, iar eu... eu stau agatata de singurul nor existent si ma chinui sa nu cad... ma tin atat de strans, incat degetele de ceara ca ale ingerilor ce canta la harpe-n Eden, imi sangereaza puternic... Picaturi mari imi lovesc fara mila fata, dar nu e sange... a inceput sa ploua, mai bine as pleca acasa... M-am ridicat de pe banca si m-am intors in incaperea pustie. M-am asezat in pat inca sceptica si am inceput sa ma gandesc iar la vis... Fluturii... cerul... norul... si eu. Ce vrea sa insemne asta? m-am intrebat. In clipa urmatoare m-am desprins de nor. Am simtit cum timpul se scurge alert spre sfarsitul vietii mele. Insa ceva straniu s-a intamplat... Am simtit cum intinderea albastra ma ridica spre zari inalte, zari greu de atins. Imi crescusera aripi, aripi care se zbateau necontrolat si puternic, izbind cu putere norii peste care a nins cu cenusa, aripi mai mari si mai multicolore decat ale fluturilor... M-am asezat cu sfiala pe norul de care ma tinusem atat de strans acum cateva clipe, m-am asezat cu fata spre sfera de foc care ma privea si ea neclintita. Am zambit. Ploaia se oprise. Prin fereastra aburita am zarit curcubeul. Era deja tarziu cand am coborat de pe nor si am atins insfarsit pamantul reavan al luncii adormite de la marginea padurii. Intre copacii care sprijineau vazduhul murdar am zarit o silueta vaga fugind parca de ea insasi. Am ramas nemiscata pentru o clipa apoi am gonit spre desisul padurii. M-am lasat incet invaluita de intunericul opac, reinvocand abisul unor intrebari inca neformulate. Curand, bezna m-a obligat sa ma opresc. Am inchis ochii si am respirat adanc, apoi am incercat sa gasesc drumul inapoi, insa totul parea la fel pretutindeni. Doar umbrele osoase ale copacilor, atat mai puteam distinge in marea de intuneric. Nici urma de himera pentru care am strabatut ceata smolatica a desisului. In spatele meu, un fosnet taraganat al unor pasi ce striveau frunzele moarte, imi pusese capat tuturor gandurilor. Fara ezitare am pornit intr-acolo. Nu vedeam nimic, dar am alergat manata de zgomot pana ce am simtit ca-l depasesc. M-am oprit si am asteptat sa se apropie. Nu ii vedeam decat ochii, ochi in care se scalda intreaga primavara. S-a oprit abia cand numai un pas ne mai despartea. Instinctul ne-a facut sa intindem deodata bratele lungi si incordate si sa ne impletim degetele in cantecul suav al privighetorii. Ma vede? m-am intrebat, pentru ca eu nu vedeam inca nimic. Pana sa ma dezmeticesc, mi-am simtit din nou mainile libere. Disparuse! Eram inca in fata ferestrei. Curcubeul disparuse de mult, un violet cald colora bolta cereasca. Se insera... M-am asezat iar in pat si am inchis ochii, simtind visele din noaptea urmatoare zbatandu-mi-se sub pleoapele umede si fierbinti... Un vis utopic s-a strecurat prin perdeaua stravezie a gandurilor mele... facandu-ma sa urmaresc in deplina inconstienta himere... Acum insa e liniste si e iar intuneric...