Viata nu se masoara in numarul de respiratii pe care le ai, ci in numarul de momente in care ti se taie rasuflarea...8->

duminică, 31 ianuarie 2010

CAPITOLUL  I
(fara de care n-ar putea exista nici urmatoarele)

Cred ca ajunsesem destul de tarziu acasa in acea zi...
Nu-mi mai amintesc desigur cum am ajuns pana la pat si cum scapasem de hainele de pe mine, insa sunt sigura de faptul ca tot ceea ce imi doream in acel moment era sa adorm cat mai repede.
Dupa vreo jumatate de ora de zvarcoleala, dupa ce mi-am intors perna de pe o parte pe alta de cel putin 10 ori si dupa ce insfarsit imi gasisem pozitia confortabila de somn...adormisem.
...Suna!...Ce suna?!... E telefonul... Cine sa sune la ora asta?... Visez?... Nu, chiar suna... Ma ridic, raspund... "Alo, familia...(urmeaza un nume)" ... Nu! Gresala! Cea mai mare gresala! tip.
Asa... Cat o fi ceasul? Treaba lui. Poate ca a stat. N-are decat!... Acum vreau sa dorm...
Nu trece mult si bineinteles telefonul suna iar... Il las sa sune... Imi pun perna pe cap... O sa se opreasca el... Suna o data, suna de doua ori, suna de trei ori... Gata! M-am saturat. Raspund. Era Maria... Vrea sa merg pana la ea, cica are nevoie urgenta de ajutor... La ora asta? Ce s-o fi intamplat? Orice ar fi ma simt nevoita sa merg... E prietena mea, m-a ajutat si ea de atatea ori... Ca si atunci cand am cazut cu bicicleta si m-a lovit la picior ca sa uit de durerea de la mana... Infine. Ar trebui sa plec.
Imi ia cateva minute bune pana imi gasesc hainele... Ajung cu greu pana la usa. Ies afara... Ploua cu galeata. Dupa umbrela nu ma mai intorc oricum... N-am ce face, pornesc prin ploaie, pana la Maria mai sunt doar vreo trei strazi. Sper sa ajung cat mai repede la...










Niciun comentariu:

Trimiteți un comentariu